Se pare ca lui Mr Weinstein i-a placut filmul. Eu nu stiu cum arata Mr Weinstein si, sincer, idea ma intimideaza un pic. Mi-aminteste de secventele din Barton Fink cu micul scenarist jucat de John Turturo, stramutat din New York in Los Angeles si care greseste fara sa stie de ce caci nu pricepe regulile locului. Tot cazul, a ramas sa ma vad miine cu un trimis de-al lui care-mi aduce o vorba de la boier.

Trec in fiecare zi alergind pe croazeta prin fata unei plaje al carui nume ma fascineaza: Vegaluna Beach. Mi-am propus sa trec intr-o zi dintr-o parte intr-alta si sa-mi notez numele plajelor dar cred ca n-o sa apuc. Suna foarte misterios Vegaluna, aproape la fel de incitant ca numele hotelelor cu nume de pietre de cind mergeam la mare la Olimp: Smarald, Opal, Topaz..

Alaltaieri m-am simtit ca-n Seinfeld. Desigur, am intirziat la ceremonia de 60 de ani de Cannes si pina sa-mi aduca la restaurant patatele cu unt, l-am abandonat pe Corneliu Porumboiu la masa si am pornit-o la trap prin Cannes, avind hainele de covor rosu in mica mea Lancie inchiriata si parcata intr-un garaj de hotel. Drumul la parcarea subterana l-am invatat usor: de-a lungul croazetei, apoi la stinga pe linga Martinez Hotel unde fanii stau cocotati pe gradenele cu flori sa vada starurile iesind, apoi pe trotuar pe linga doi elefanti de piatra pe care ii mingii de fiecare data pe cap din fuga, pe linga un sex video shop inchis mereu si, in sfirsit, la All suites residence, unde ma reped in lift. E 6 si 5, la si un sfert ar trebui sa fiu in fata la Noga Hilton, in tinuta de gala, sa sarim intr-o masina a festivalului si sa ajungem pe covor inaintea marilor celebritati. Lasa ca sint ud dupa atita fuga printre Rolls-uri si gura-casca dar dintr-o data imi dau seama ca masina nu e unde am lasat-o. E momentul in care toata senzatia groaznica de Seindfeld episode - cu Elaine careia ii mor pestisorii in punga m-a invadat, laolata cu o oarece panica. Garajul arata ca cel pe care-l stiam de fiecare zi dar totusi era si altfel. M-am intors umilit la lift, pe urmele firimiturilor de piine pe care le las intotdeauna cu speranta ca parcarea mai are un alt etaj. Avea – un etaj numit pe butonul liftului Spalatorie. Din fericire, mai parcheaza si masini la spalatorie si mi-am gasit draga de masina acolo unde o lasasem. Hainele au zburat prin aer dar, desigur, cu cit esti mai in graba, cu atit e mai cald si cu atit se apuca hainele de tine mai tare. Iar telefonul continua sa sune desperat, mereu si mereu. In fine, ies in strada si fug, stringindu-mi nodul la cravata din mers si vorbind la telefon cu cealalta, ingrozitor de caraghios in pantofii de lac un pic mari, cracanat sa nu cumva sa cad, cu vorbele iesindu-mi din gura ca in povestile din copilarie cu Kanga si Micul Ru ale carui vorbe erau transcrise pe carte ca niste mici colina saritoare.

This entry was posted on Thursday, May 24th, 2007 at 9:33 am and is filed under Cannes. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.