Anul trecut prin mai eram cam deprimat. Urmaream festivalul de la Cannes pe net. Dupa care m-am tiriit pina la Sinaia asa zis sa lucrez. Sa-mi vina ideea cea buna. Aiurea. Am baut tot Guiness-ul dintr-un hotelas de pe Calea Codrului, am profitat de lipsa de acasa sa vad citeva meciuri din campionatul mondial de fotbal insa in afara de citeva texte foarte personale despre cit de bou si mediocru sint, n-am reusit sa scriu nimic mai de doamne ajuta. In cele din urma m-am intors la Bucuresti sa-mi vad copilul – ma simteam foarte vinovat sa cer liniste de artist in conditiile in care frecam duda fara nici un folos pe la munte. […]

Intr-o seara am iesit sa maninc o pizza in Dorobanti. Si cumva, dintr-o intorsatura de fraza intr-o conversatie care parea ca merge niciunde, mi-a re-venit in cap povestea asta.

[…] A doua zi am pus-o pe hirtie si am hotarit ca, fie sau nu asta al doilea meu film, o s-o scriu pina la capat. Nici vorba sa fiu sigur ca asta e filmul pe care trebuie sa-l fac. Cred ca mi-a luat vreo luna de zile sa scriu, poate mai mult – habar nu mai am. Dupa aia l-am dat la citit la citiva oameni. Imi puneam problema care sa fie urmatorul meu film dupa Occident din cele doua scenarii pe care le scrisesem in ultimul an. Cristina Corciovescu mi-a zis ceva de genul: “nu-l fa sub nici o forma – Amintiri din Epoca de Aur e mult mai mult tu – cu asta risti s-o dai in plopi rau”. Razvan Radulescu mi-a zis ca mai bine sa-l fac pe asta – mai tirziu am aflat ca i s-a parut foarte prost - insa, in orice caz, mai putin prost decit celalalt. Prietenii mei din Lost and Found project, Nadia Koseva, Stefan Arsenievic si Nikolai Nikitin m-au incurajat: fa orice numai fa ca e groasa - au trecut cinci ani si te uita lumea. Cea mai buna reactie am primit-o din Franta. Am trimis scenariul unui producator care, la rindul lor, l-a trimis unei lecteuze, ca sa zic asa: am primit inapoi o cronica elogioasa pe care o recitesc si azi.

Am luat o decizie: am sa produc doua filme in acelasi timp insa am sa fac public mai intii acest proiect. Am verificat dead-line-ul la Hubert Bals Fund – un super entuziast fond pentru filme mici din tari cu probleme. Era depasit. Am hotarit sa ingros obrazul si sa intreb daca nu pot totusi sa aplic. Au zis ca da si Alina Tapardel, the production manager, a trimis aplicatia. Am primit un raspuns entuziast si niste bani.

Ne-am apucat de treaba la doua miini, sperind ca va fi daca nu mai simplu mai simplu sa facem doua filme odata, va fi macar mai ieftin. Am angajat-o pe Florentina Onea director de film si i-am dat scenariul sa-l citeasca. Mi-a zis ca il gaseste cumva mediocru si banal. Ne-am apucat de casting, de locatii. Nu prea gaseam actori care sa mi se potriveasc. Nici macar hoteluri comuniste in Bucuresti nu mai gaseam – am inceput sa cautam in imprejurimi, in cercuri tot mai mari. In panica fiind, am decis s-o chem pe Anamaria Marinca de la Londra pentru o proba. Tocmai luase calea insulei, la indemnul agentei ei. Am decis ca ea e cea mai buna optiune pentru personajul meu principal. Si ca voi lucra cu Vlad Ivanov ca Bebe si Laura Vasiliu ca Gabita. Acum pare evident ca ei reprezinta cea mai buna decizie pentru film dar in timpul csatingului esti mereu foarte indoit si sfaturile celor din jur adesea mai mult te zapacesc.

Curind, a inceput sa se puna tot mai tare problema banilor. Intimplator, concursul CNC pe 2006 s-a tot aminat de-a lungul anului pina a venit toamna – intimplare care ne-a dat ocazia sa inscriem proiectul la CNC insa sa continuam pregatirea, indiferent de rezultat. Am decis ca nu avem bani sa filmam la Iasi, unde se petrecea actiunea. Am decis sa filmam cit de repede, iarna daca se poate, iar daca nu, inainte sa apara frunzele. Am decis sa incercam sa avem filmul gata pentru Cannes. Am cercetat  ce posibilitati de co-productie avem si am decis ca trebuie sa ne descurcam cu ce bani gasim acasa, caci doar pentru raspunsuri de afara era nevoie  de luni de zile. Am sunat intr-o doara un prieten cu care la un moment dat pierdusem legatura pentru mai bine de zece ani de zile si l-am intrebat daca ne-ar putea ajuta cu niste bani. I-am explicat cum, data fiind legea, etc. A zis ca da fara sa stea pe ginduri si fara sa citeasca scenariul. Nu i-am multumit niciodata destul. Apoi am cistigat concursul CNC si am decis sa lucram intre Craciun si Anul Nou.

Apoi am decis: sa filmam plan secventa, sa nu folosim muzica, trepied si steady-cam, sa nu inclinam aparatul niciodata, sa filmam pe panoramic, sa lasam actorii sa vorbesaca din off, sa nu ne lasam pina nu ne iese secventa cum trebuie, sa montam filmul in timpul filmarii, sa facem bleach by-pass pe negativ, sa filmam pe cit posibil in ordinea scenariului, sa folosim toti banii pe care-i aveam pentru productie si nu pentru noi si a nu facem reclame citeva luni de zile traind din conturile din banca.

Dupa care am decis:

Sa taiem din film tot ce nu era absolut necesar. Sa facem o proiectie cu un rough cut pentru agenti de vinzari. Sa scanam negativul caci din promisiunile de a face copia pozitiva prin metode clasice s-a ales praful. Sa facem mixajul la Paris. Sa alegem un agent de vinzari francez. Sa ne asiguram ca selectionerii de la Cannes-ul mare vad filmul.

Sa facem scanarea neaiului in Romania.

Dupa care am primit vestea ca sintem selectionati in Quianzaine des Realisateurs. Dupa care am primit vestea ca sintemn selectionati in Un certain regard. Dupa care am primit vestea ca sintem selectionati in competitie. Dupa care am decis sa ne programam filmul la inceputul festivalului. Dupa care am decis sa ne gasim un distribuitor francez abia dupa Cannes. Dupa care ne-am razgindit. Dupa care am fost la Cannes crezind ca o sa avem treaba vreo doua zile dupa care stiti ce s-a intimplat.

This entry was posted on Thursday, September 13th, 2007 at 9:17 am and is filed under Interviews, After Cannes. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.